Partid civil

De la Wikipedia, enciclopedia liberă.
Salt la navigare Salt la căutare

Partea civilă din procesul penal este persoana vătămată de infracțiune care intenționează să își afirme cererea de despăgubire sau restituire în fața instanței penale .

Prin urmare, problema civilă grefată în procesul penal își păstrează autonomia, chiar dacă este reglementată procedural de regulile codului de procedură penală . Ex art. 74 CPP pot fi constituite numai în proces și nu în procedură . Dreptul de a forma o parte civilă este orice persoană fizică și juridică , precum și entități fără personalitate juridică . Pentru persoanele fizice, succesorii universali pot acționa și ei.

Faptul că aceste cifre pot participa la procesul penal depinde de împrejurarea că același fapt poate constitui în același timp atât o infracțiune , deoarece este supusă unei sancțiuni penale , cât și o infracțiune civilă , deoarece a cauzat pagube cu referire la care apare.necesitatea unei restituiri sau a unei despăgubiri . În ceea ce privește restituirile, nu au apărut probleme majore, deoarece judecătorul penal cu referire la restituiri poate decide în mod autonom.

Rambursările pot consta într-un don sau o do, de exemplu pentru a restabili starea locurilor înainte de comiterea infracțiunii . Pe de altă parte, în ceea ce privește despăgubirea daunelor, apare mai mult de o problemă atunci când este necesară cuantificarea prejudiciului, deoarece în majoritatea cazurilor este necesar să contactați judecătorul civil pentru cuantificarea în conformitate cu art. 1223 și urm. din Codul civil italian În ceea ce privește despăgubirea pentru daune, se credea inițial că numai prejudiciul rezultat din încălcarea unui drept subiectiv ar putea fi compensat. În urma sentinței 500/1999 a Curții Supreme de Casație cu secțiuni comune , totuși, s-a afirmat și compensarea prejudiciului care rezultă din încălcarea interesului legitim .

O altă problemă este de a stabili ce tip de prejudiciu trebuie considerat compensabil, întrucât inițial numai prejudiciul material (articolul 1226 din Codul civil) a fost considerat compensabil, care este configurat în cele două componente ale prejudiciului emergent (pierderea care rezultă din prejudiciu la activ ) și pierderea profitului (pierderea profitului rezultat din prejudiciu); ulterior s-a realizat că aceasta nu putea fi doar singura consecință demnă de despăgubire, deoarece au existat și alte situații care au afectat subiectul, în primul rând suferințele suferite de aceștia și, în acest sens, a fost considerat și daune morale compensabile; ca urmare a sentinței Curții Constituționale 184/1986, așa-numita pagubă biologică a fost considerată, de asemenea , despăgubitoare , care se deosebește de dauna morală prin faptul că afectează integritatea psihofizică a subiectului, afectând viața relației sale și asta este tot relațiile sale viitoare.

Prejudiciul mediului, astfel cum este definit de art. 18 din l. 349/1986, adică orice deteriorare sau distrugere care compromite toate frumusețile naturale și resursele naturale în general: această specificație este importantă pentru că în scopul recunoașterii legitimității de a acționa în judecată ca parte civilă, deoarece acestea pot depune o parte civilă în prezența entităților care afectează mediul, cum ar fi statul, regiunile, provinciile și municipalitățile, dar și subiectul privat poate face acest lucru tocmai în virtutea încălcării dreptului său inviolabil, care își găsește fundamentul în art. 2 din Constituție.

Asociațiile și entitățile pot forma, de asemenea, o parte civilă atât timp cât intervin pentru a proteja un interes care se încadrează în scopurile pe care entitatea sau asociația le urmărește, deoarece în cazul în care această condiție nu există, entitățile și asociația au o singură putere de denunțare și solicitare a intervenției, dar nu au posibilitatea de a forma o parte civilă chiar dacă au avut recunoaștere guvernamentală conform art. 13 din legea 349/1986; trebuie remarcat faptul că art. 36 c. 2 din legea nr. 104/1992 precizează că în cazul infracțiunilor menționate la articolele. 527 și 628 din codul penal (infracțiuni de fapte obscene și tâlhărie și cu referire la infracțiuni non-culpabile împotriva persoanei menționate în titlul al doisprezecelea din cartea a doua a acțiunii civile penale aparține apărătorului fizic sau, în absența acestuia , către asociația la care este înregistrată persoana respectivă sau către un membru al familiei.

Prejudiciul poate fi direct, dar și indirect: în sprijinul celei de-a doua teze doctrina și jurisprudența sunt orientate într-un mod larg răspândit spre aceeași direcție, plecând de la presupunerea că în dreptul civil prejudiciul indirect nu poate fi compensat cu referințe precise de norme decât în drept penal nu există.

Formalități ale constituției unei părți civile

Persoana care intenționează să devină parte civilă trebuie să pregătească declarația cu care intenționează să exercite acțiunea civilă în procesul penal, depunând-o în registrul judecătorului în fața căruia procedează, sau trebuie prezentată la ședință și trebuie au un conținut minim pe care legea procesului penal îl reglementează în detaliu. Aceste cerințe sunt:

  1. numele, prenumele, data și locul nașterii persoanei fizice sau numele asociației sau organismului care formează o parte civilă cu indicarea completă a detaliilor personale ale reprezentantului legal;
  2. numele, prenumele, data și locul nașterii acuzatului împotriva căruia se exercită acțiunea civilă și toate celelalte indicații care îl pot identifica;
  3. numele și prenumele apărătorului și indicarea împuternicirii (care este diferită de mandat);
  4. explicarea motivelor care justifică cererea;
  5. semnătura apărătorului.

Dacă constituția este prezentată în afara ședinței, actul de constituire trebuie să fie notificat, de către partea civilă, celorlalte părți și intră în vigoare pentru fiecare dintre ele din ziua în care se face notificarea. Un aspect de o importanță deosebită îl constituie depunerea de către procurorul special a procurii conferite în formularele menționate la articolul 100 alineatul 1 din Codul de procedură penală italian la cancelaria instanței sau atașate la constituție la ședință.

Cum poate punctul nr. 4 confirmă faptul că constituția părții civile este o pretenție civilă din toate punctele de vedere comparabilă cu citația prevăzută de CPC în care motivele și, prin urmare, sursele de responsabilitate „civile” ale acuzatului trebuie explicate în raport cu cererea de prejudiciu, sub pedeapsa unei declarații de inadmisibilitate în faza inițială a procesului penal care stabilește raportul juridic dintre părți și legitimează prezența acestora și puterea de a interveni în etapele ulterioare ale procesului.

Aspecte problematice ale constituției unei părți civile între practicile de aplicare și căile jurisprudențiale

Înființarea unei părți civile, în dinamica procesuală și în multiplele sale aspecte operaționale, întâlnește adesea momente „problematice”, în mare parte datorate îndoielilor interpretative în legătură cu conținutul logic și literal al legii procesual-penale pe această temă și cu legătura necesară cu principiile de fond și procedurale de natură civilă la care trebuie să se facă neapărat trimiteri, pentru a trage numeroase probleme. Problema a apărut cu cât sistemul codului de procedură s-a adaptat mai mult la principiile directoare ale „procesului echitabil”. Schimbările de natură normativă și numeroasele intervenții ale Curții Constituționale au condus, pe lângă paritatea procesuală „substanțială” dintre acuzare și apărare (și între acestea și celelalte părți din proces) să pledeze, chiar „cu prețul „de dificultăți operaționale semnificative, principiul cardinal al reformei acum consolidate, potrivit căruia dovezile, în ipoteza așa-numitului rit„ obișnuit ”, trebuie formate într-o audiere cu posibilități egale și egale de răspuns și intervenție de către părțile procesuale implicate în procesul penal.

Din punct de vedere practic, problemele menționate mai sus au vizat (și chiar se referă și astăzi) la o serie de probleme, inclusiv, care trebuie depuse la registru după notificare sau trebuie depuse la registru, extrase ca o copie certificată și apoi notificată; și din nou posibilitatea părții vătămate care nu a fost încă constituită ca parte civilă de a depune liste de martori, întrebarea legată de nulitatea listei martorilor depusă de partea civilă constituită în registru în caz de sesizare negativă, problemele referitoare la revocarea inculpatului învinuitului în cazul unei alegeri originale de domiciliu la același; conținutul actului de înfățișare al unei părți civile și, în special, indicația analitică a petitum și causa petendi în raport cu principiile procesului echitabil; necesitatea prezenței la audierea de admitere a părții civile a procurorului special personal și impedimentul legitim, relația dintre acțiunea civilă și urmărirea penală; producibilitatea documentelor în registru într-unul la depunerea constituției notificate împreună cu listele de texte în conformitate cu articolul 468 din Codul penal italian; întrebarea dezbătută cu privire la apelul sentinței de achitare de către partea civilă; și, în cele din urmă, semnificația substanțială și procedurală a concluziilor scrise, atât în ​​primă instanță, cât și în recurs, practicile de aplicare a instanțelor de fond și consecințele depunerii omise a concluziilor menționate anterior, posibilitatea părții civile de a pune examinarea întrebărilor ultronice cu privire la acuzație, relația dintre acțiunea civilă și acțiunea penală și, în cele din urmă, posibilitatea ca un avocat vătămat să se prezinte ca parte civilă în procesul penal prin asumarea propriului asistență juridică.

Natura și obiectivele acestei examinări nu permit aprofundarea oricăreia dintre problemele de mai sus, precum și, desigur, omit alte aspecte problematice importante, cu toate acestea unele dintre principalele probleme de aplicare pot fi abordate pe scurt, cu o atenție deosebită jurisprudențială practica instanțelor de merit. După un prim și important moment de „indecizie” interpretativă în legătură cu conținutul și domeniul de aplicare al articolului 78 din codul ritual în partea în care prevede că, dacă „declarația de înfățișare a unei părți civile” este prezentată în afara ședinței, trebuie notificat de către partea civilă celorlalte părți și intră în vigoare pentru fiecare dintre ele din ziua în care, în urma notificării, „s-a consolidat o abordare care a pus bazele unei interpretări neechivoce a formalității menționate mai sus.

De fapt, două interpretări ale dispoziției de mai sus au contrastat. Potrivit unora, actul de constituire a părții civile trebuia depus în registrul judecătorului care procedează, apoi extras în copie certificată pentru sesizare învinuitului și procurorului. Plecând de la această interpretare sunt cei care afirmă „În ceea ce privește formalitățile pentru constituire în faza de proces, aceasta variază în modalități, în funcție de faptul dacă este prezentată direct în ședință (preliminară sau de proces) sau în faza precedentă. În acest din urmă caz, constituirea unei părți civile nu se realizează într-un singur moment, așa cum se întâmplă cu depunerea actului la ședință, dar pentru ca acesta să fie efectiv, actul trebuie depus mai întâi la registrul judecător în fața căruia apare persoana vătămată și a extras copii autentice ale aceleiași fapte, le notifică persoanelor cărora li se solicită despăgubire și procurorului. cpp

Nicio problemă nu a pus legătura dintre articolul 78 n 2 și articolul 152 CPP cu referire la posibilitatea înlocuirii notificării de către un executor judecătoresc cu o scrisoare recomandată, chiar dacă - din motive evidente - prima cale sau cât de mult minus așa-numitul „Scrisoare recomandată deschisă”. Potrivit altora, pe de altă parte, conținutul logic literal al dispoziției menționate anterior nu indică nicio obligație de depunere prealabilă și, dimpotrivă, nu se poate îndoi de puterea apărătorului de a certifica conformitatea copiilor notificate cu originalul ( având în vedere posibilitatea ca apărarea și procurorul) să demonstreze orice discrepanțe la ședință pentru a forma părțile). În acest sens, se remarcă faptul că în sistemul procesual penal există, totuși, anumite principii în materia actelor procedurale, cum ar fi libertatea tendențială a formelor, care este consecința firească a criteriului directiv al simplificării maxime a procedurii dictate prin art. 2 de la punctul nr. 1 din legea delegată nr. 81/97.

Notificarea de către UNEP depășește, de asemenea, problema conformității prin examinarea de către executorul judecătoresc însărcinat cu sarcina solicitată. Astăzi, întrebarea pare depășită și nu mai există nicio îndoială cu privire la posibilitatea, deductibilă din aceeași formulare a normelor de referință, precum și din principiile generale ale sistemului juridic, de a proceda la notificarea actului semnat de apărătorul și înregistrarea ulterioară în registru. În sistemul procesual penal, însă, anumite principii se aplică actelor procedurale precum libertatea tendențială a formelor care este consecința firească a criteriului directiv al simplificării maxime a procedurii dictate de art. 2 de la punctul nr. 1 din legea delegată nr. 81/97. Libertatea formelor este limitată la așa-numitele acte obișnuite (așa cum este actul de care ne ocupăm) în timp ce codul prescrie formulare obligatorii pentru cele mai relevante acte procesual indicate în mod exhaustiv.

Codul de procedură penală și normele de punere în aplicare nu prevăd, în acest caz, o formalitate tipică și sancționabilă în absența cerințelor. Arta. 152 din Codul penal italian care se ocupă de notificările solicitate de părțile private, stabilește că acestea pot fi înlocuite prin trimiterea unei copii a actului fără a se specifica nimic cu privire la necesitatea conformității certificate a copiei. Printre altele, necesitatea de a nu avea o copie certificată este extrasă, dimpotrivă, din prevederile art. 40 de norme de punere în aplicare, care, în reglementarea emiterii unui act care ia locul unui original care a fost distrus, pierdut sau furat, necesită în mod expres un certificat de conformitate. Aceeași artă. 56 norme de at. în raport cu notificarea prin poștă făcută de avocați, se stabilește că avocatul, după trimiterea documentului, documentează expedierea prin depunerea unei copii a documentului trimis la registru, certificând conformitatea acestuia cu originalul și confirmarea de primire.

Apărătorul CP a depus registrul original și a transmis o copie, dar această inversare nu produce consecințe juridice. În calitate de judecător care deține, prin cancelarie, originalul poate revedea întotdeauna contrastul dintre original și copia trimisă părților. În orice caz, omiterea apărătorului CP reclamat de apărarea inculpaților nu are ca rezultat nicio nulitate (care sunt doar cele stabilite strict de lege) și, în consecință, nu există nicio inadmisibilitate a declarației de înfățișare ca parte civilă ca prezentat, nici măcar sub profilul garanțiilor defensive și stabilirea unui litigiu corect, deoarece apărarea inculpaților nu a arătat o discrepanță substanțială a documentului trimis în ceea ce privește dosarul, confirmând indirect conformitatea deplină a conținutului și, prin urmare, cunoașterea perfectă a cererilor PC de către inculpați. În cele din urmă, chiar dacă se dorește să se ia în considerare omisiunea formală a PC-ului în legătură cu fapta, aceasta se soluționează într-o simplă neregularitate fără o sancțiune procedurală. PQM respinge apărarea inculpaților. "

Întrebarea cu privire la eficacitatea constituirii unei acțiuni civile depuse în registrul judecătorului care procedează a ridicat însă probleme semnificative de interpretare în raport cu validitatea sau nu a listei de texte a acțiunii civile depuse la registratură. Cu toate acestea, dacă este adevărat, problema pare să fi fost depășită printr-o abordare care are acum mai mult de zece ani, care prevede admisibilitatea listei de martori depusă de persoana ofensată, este la fel de adevărat că în cazul în care apărătorul alege să apară în registru, întrebarea apare și astăzi, totuși în termeni puțin diferiți. Înainte de a aborda problema specifică, merită menționat pe scurt dreptul părții vătămate care nu a fost încă parte civilă de a-și depune propria listă de martori în condițiile prevăzute la articolul 468 din Codul penal italian. Conform unei orientări jurisprudențiale consolidate și granitice „în ceea ce privește drepturile și facultățile persoanei vătămate, articolul 90 din Codul penal permite părții civile menționate mai sus, chiar dacă nu este constituită (sau nu este încă constituită), să indice probe și, prin urmare, de asemenea, să solicite judecătorului de primire admiterea martorilor "(Secțiunea VI de casare penală, 13 iulie 1999 n 9967, în Casarea penală 2001, 1301 - sm -, recent Ordonanța din 07.10.2009 făcută de Curtea din Palermo secțiunea I pen. Ill.ma Dr. Daniela Vascellaro, inculpatul PA, PCTE)

Până acum, orientarea conform căreia partea vătămată are dreptul, chiar dacă nu este constituită (sau nu este încă constituită) o parte civilă, să indice probe încă pare să fie dezbătută, datorită frecvenței cu care apărarea inculpaților ridică obiecție relativă, întrebarea referitoare la obligația părții civile depuse în registru de a „retrimite” lista martorilor după momentul efectiv al constituirii părții civile care - după cum sa menționat - coincide cu momentul notificării celeilalte părți procedurale. Cu alte cuvinte, se poate întâmpla ca partea vătămată să prevadă depunerea listei martorilor în termenul prevăzut la art. 468 cu respectarea adresei menționate mai sus, dar în același timp notifică celelalte părți despre constituirea unei părți civile.

Acest lucru produce efecte - sau devine efectiv - din momentul notificării. Unele instanțe de merit au observat necesitatea (conectată ontologic la problema dies a quo de eficacitate) de a re-depune lista textelor după notificare cu consecința deloc neglijabilă a nulității primei liste de texte și a inadmisibilității a doua, dacă este depusă în mai puțin de șapte zile libere cerute de standardul de referință (Curtea din Milano, Ordonanța din 12/01/2007 GM Dr. Laura Freddi, inculpații TGGGPCivile CS; Curtea Penală din Mantua - în componență monocromatică - Ordonanța din 27 noiembrie 2001 - judecătorul dr. Bortolato, potrivit căruia partea civilă pentru a fi admisă la depunerea listei martorilor, ar fi trebuit să notifice actul de constituire fiecărei părți cu cel puțin șapte zile libere înainte de data stabilită pentru audiere). O astfel de interpretare ar fi adus, totuși, conflicte iremediabile cu principiul menționat anterior cu privire la puterile și drepturile persoanei jignite care nu a fost (sau nu a fost încă) parte civilă, precum și la probleme indiferente de egalitate interpretativă substanțială.

Jurisprudența legitimității a depășit - tot în acest caz - definitiv problema prin combinarea adecvată a întrebării cu principiile deja menționate, afirmând: „În ceea ce privește drepturile și facultățile persoanei vătămate, cererea de martori este admisibilă, prin depunerea lista relativă, de către partea vătămată, formată în afara ședinței, la o dată anterioară notificării declarației de înfățișare a unei părți civile, întrucât această cerere este inclusă în dreptul de a indica probe în temeiul art. 90 cod. proc. penal, cu consecința că persoana ofensată de infracțiune, care a devenit parte la proces prin actul de înfățișare a părții civile, poate folosi cu siguranță probele deja propuse, fără a fi nevoie să prezinte din nou lista martorilor deja depusă în timp util cu privire la cea indicată de art. 468, primul paragraf, cod. proc. pen., în timp ce efectele constituției unei părți civile, formalizate în afara audierii, vizează, în temeiul art. 78 al doilea paragraf, cod. proc. penal., stabilirea unui controal civil în centrul penal. " (pentru toate secțiunea de casare penală V, 8 iunie 2005, nr. 28748)

Cele menționate anterior se aplică în mod evident și în cazul nulității uneia dintre notificări (în general, în mod evident, acuzatului). Și, de fapt, o altă problemă de aplicare nepăsătoare se referă la posibilitatea ca notificarea către acuzat să fie negativă și să nu fie repropusă cu un rezultat pozitiv înainte de audierea pentru constituirea părților și deschiderea procesului sau să fie repropusă și se efectuează la termenul prevăzut la art. 468 până acum perent. În acest caz, lista textelor depuse trebuie considerată valabilă? Care sunt consecințele pentru acuzat a lipsei de eficacitate a constituției unei părți civile? În ceea ce privește lista martorilor, problema pare a fi depășită astăzi prin hotărârile citate mai sus. Prin urmare, rămâne de întrebat care este utilitatea (pentru partea civilă) de a proceda la notificarea și depunerea constituției în registru dacă, de fapt, poate reînnoi constituția părții civile direct la ședință, fără ca acest lucru să împiedice solicitarea pentru probe. De fapt, notificarea actului și înregistrarea ulterioară în registru pare să fi devenit relevante numai în scopul a ceea ce se va spune mai jos cu privire la necesitatea (sau nu) prezenței procurorului special pentru formalitățile de constituire și posibilitatea numirii unui substitut procedural.

De fapt, orice cerere de intervenție a civilului responsabil poate fi făcută și cu ocazia constituției în ședință, precum și soluționarea costurilor de formare a părții civile în caz de alegere de către acuzatul de rit conform la art. 444 CPP poate fi depășit prin posibila constituire la ședința din momentul constituirii părților. Problema rămâne deschisă și justifică frecvența înregistrării părții civile în registru, care nu este dictată de excesul de zel al apărătorului și de frica nejustificată de schimbări de adresă în cursul (într-adevăr nu foarte scurt) al procesului penal. De altfel, în cursul acestor probleme, a apărut un eveniment intra-procedural care merită atenție datorită principiilor exprimate și pe care se consideră util să îl raportăm.

De fapt, se întâmplă (deși nu foarte frecvent) ca în cursul investigațiilor preliminare suspectul într-una din numirile apărătorului de încredere să aleagă domiciliul în același timp. Ulterior, odată ce un nou apărător a fost numit și cel anterior a fost revocat, alegerea domiciliului nu este reînnoită, omițând a doua numire de încredere în acest punct. Prima alegere de domiciliu - care nu este revocată formal în numirea unui nou apărător sau în revocarea celei anterioare - supraviețuiește relației de pârât / apărător revocată? Și, prin urmare, trebuie menționat pentru notificări sau trebuie considerat „tacit” și revocat? Logica ar impune o preferință pentru această a doua soluție, dar o analiză atentă a standardelor de referință relevante necesită totuși o interpretare a semnului opus.

Și, de fapt, s-a afirmat în mod repetat că, dacă alegerea domiciliului nu este revocată în mod expres, același lucru supraviețuiește pierderii relației cu apărătorul, astfel încât să rămână în studiul aceluiași unde vor fi făcute notificările (care vor fi , pentru partea de competență, în mod evident îndeplinită și noului apărător) (Ordonanța din 22.04.2009 făcută de Curtea din Palermo secția I, penala dr. Daniela Vascellaro, inculpatul PA, PCTE). Această interpretare, deși în conformitate cu datele formale și de reglementare, pune totuși multe probleme pentru avocatul care primește un document procedural pentru acuzat (și nu pentru el însuși sau ca apărător) atunci când relația profesională este acum încheiată cu obligația de a găsi fostul client și de a transmite documentul primit pentru a evita consecințe personale evidente, atât disciplinare, cât și compensatorii.

Chiar și această întrebare pare încă deschisă, deși se referă în cea mai mare parte la notificarea înștiințării de înființare și a decretului de chemare directă (sau a actelor referitoare la incidentul probator) că a fost menționată constituția menționată anterior a unei părți civile din motivele raportate. Apoi, există vechea problemă legată de conținutul expozitiv al constituției unui partid civil. Acest aspect își asumă o semnificație diferită, în funcție - evident - dacă acuzatul decide să acceseze un rit alternativ (în conformitate cu articolele 444 sau 438 din Codul penal italian) sau este înclinat spre judecata obișnuită. În primele două cazuri, conținutul nu este deosebit de problematic, având în vedere cunoașterea necesară a actelor de anchetă pe care judecătorul a chemat-o să admită sau nu ritul solicitat, în orice caz.

În ipoteza alegerii ritului de proces obișnuit, conținutul posibil al constituției părții civile - la o primă analiză superficială - pare a fi prost conjugat cu binecunoscutul principiu conform căruia dovezile trebuie formate în timpul procesului . Această dispoziție de garanție, de fapt, pune limite cognitive severe Autorității de judecată în raport cu conținutul actelor anchetelor preliminare; Este, de asemenea, evident că subiecții auziți în cursul aceleiași informații sumare retrag faptele în mod mnemonic și le raportează Banco Judicis (cu excepția acordurilor sporadice de achiziție). În temeiul art. 78 n. 1 litera d) cpp, însă, constituția unei părți civile trebuie să conțină explicația motivelor care justifică cererea (ed. Compensatorie)

Tocmai de interpretarea domeniului de aplicare al acestei dispoziții (dictată sub pedeapsa inadmisibilității) depinde soluția cea mai frecvent împărtășită astăzi de jurisprudența meritului și legitimității. Și, de fapt, dacă este adevărat (așa cum este adevărat) că constituția unei părți civile, ca să spunem așa, „angajează” acțiunea civilă în procesul penal, justificarea cererii de despăgubire trebuie considerată conformă. cu conținutul unei somații adresate acuzatului și pe baza răspunderii sale de fapt și de drept, care conține determinarea obiectului cererii și indicarea mijloacelor de probă pe care intenționează să le folosească.

Cu alte cuvinte, atât cauza petendi cât și petitum trebuie să fie indicate și clar expungibile din conținutul faptei. Deși trebuie remarcat faptul că legea penală care s-a format de-a lungul timpului pe această temă a arătat o toleranță importantă în ceea ce privește neindicarea petitumului exact, considerat a fi integrat în cursul cauzei și specificat în concluziile demisionate în conformitate cu artă. 523 Alineatul II din Codul de procedură penală unde își asumă caracteristici obligatorii. În această privință, trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu orientarea constantă a jurisprudenței legitimității (a se vedea Secțiunea de casare penală VI 23/11/2002 nr. 39695; Secția de casare penală I7 / 03/2001 nr. 9534; Cass. Penal secțiunea II 02/12/1999 n. 13815), deși trimiterea în actul constitutiv este esențială pentru „titlul” care legitimează pretenția părții și motivele pentru care se susține că infracțiunea de fapt este o dată prejudiciabilă au apărut consecințe, nu este necesar, totuși, ca fapta să conțină o expunere analitică a motivelor care justifică cererea, având în vedere conexiunea etiologică a cererii de despăgubire cu presupusa infracțiune. Prin urmare, această cerință poate fi considerată satisfăcută în mod adecvat, de asemenea, de relație sau de trimiterea la faptul descris în litigiul acuzator atunci când este formulată într-un mod complet și exhaustiv. De fapt, este de la sine înțeles că angajamentul argumentativ necesar pentru a ilustra aceste motive depinde de natura acuzațiilor în litigiu și de relația dintre faptele pretinse și creanța declanșată, astfel încât, acolo unde această relație este imediată, trimiterea la ceea ce este descrisă în imputare. (în acest sens Curtea criminalului Nola, GM dr. Diana Bottillo, ordin din 07.11.07)

Il problema oggetto di analisi - nell'ottica poco sopra affrontata - tuttavia non è tanto connesso a ciò che la costituzione di parte civile DEVE contenere ma piuttosto in quello correlato ovvero cosa la stessa POSSA contenere o se si preferisce NON DEVE (onde non vilipendiare indirettamente i principio probatori di cui si è detto propri del cdd “giusto processo”). In altre parole se una costituzione di parte civile, al fine di compiutamente indicare la fondatezza della richiesta risarcitoria, contiene anticipazioni di quanto i testi da sentire nel corso del dibattimento “verosimilmente” confermeranno espungendo le considerazioni di che trattasi dalle sit presenti al fascicolo del Pubblico Ministero o del Difensore, o se contiene riferimenti ad annotazioni di PG o ad accertamenti tecnici non irripetibili, o come sovente accade, a perizie e consulenze della persona offesa e del PM, la stessa deve ritenersi ammissibile o meno?

Se da un verso le “anticipazioni” cognitive espunte dagli atti di indagine sembrerebbero collidere con i principi del giusto processo, dall'altro appaiono in ossequio alla disposizione che impone al redigente di indicare “le ragioni che giustificano la domanda” ex art. 78 n 1 lettera d) cpp La soluzione oggi condivisa dalla prevalente giurisprudenza di merito e di legittimità sembra propendere per la possibilità (si badi, non già il dovere) per la parte civile di spiegare dettagliatamente le ragioni che giustificano la domanda risarcitoria analiticamente esponendo petitum e causa petendi anche con riferimento a elementi probatori destinati a formarsi in dibattimento. Una dettagliata analisi dei fatti posti a fondamento della costituzione di parte civile non lede infatti le regole processuali dettate dal codice di rito in quanto attiene alla sostanziale esplicitazione di petitum e causa petendi necessariamente prodromici alla statuizione su an e quantum debeatur tipici dell'azione civile spiegata in sede penale (da ultimo Ordinanza del 22.04.2009 resa dal Tribunale di Palermo sez. I pen. Ill.ma Dott.ssa Daniela Vascellaro, imputata Dr.ssa Puccio Angela, PC Sig.ra Trumello Elga). Recentemente si è poi “imposto” con maggior cogenza il problema dell'impossibilità per il procuratore speciale di delegare la formalità di materiale costituzione di parte civile a un sostituto processuale (per tutte Cass. pen. sez. IV, sentenza 13/05/-16/06/2005 n. 22601),

La portata applicativa di tale interpretazione giurisprudenziale non desterebbe particolari difficoltà se non si scontrasse con le prassi e le dinamiche dei tribunali di merito e dei giudici di pace (meno dell'Udienza preliminare) per quanto attiene alla cdd “prima udienza”. E infatti non sempre (e anzi – absit iniuria verbis – quasi mai) è possibile prevedere con termini di assoluta certezza cosa accadrà alla prima udienza, ovvero se la stessa sarà come si dice di “mera distribuzione” (tribunale monocratico meno frequentemente collegiale) o (per il rito innanzi il giudice di pace) si risolverà nel solo tentativo di conciliazione o meno. Lo sbarramento codicistico della dichiarazione di apertura del dibattimento pone infatti severissime conseguenze a proposito della presenza personale del difensore della parte civile.

Lo stesso laddove delegasse un sostituto processuale per un'attività che ritiene scevra da conseguenze quali una presumibile udienza di distribuzione od un mero tentativo di conciliazione si troverebbe a essere destinatario dell'inammissibilità della costituzione per l'assenza del procuratore speciale se invece la attività effettiva (come è possibilissimo) evolvesse nella dichiarazione di apertura dibattimentale. Né la questione sembra poter essere risolvibile con il sistema del cdd “certificato di impegno” posto che in tale ipotesi i termini di prescrizione – per ovvie ragioni - non potrebbero essere sospesi.

Di fatto – nell'attuale scenario – la situazione che un difensore di parte civile (che a mente dell'art. 101 cpp non può che essere uno) potrebbe trovarsi (e oggi sovente si trova) ad affrontare è quella di “scegliere” tra un contestuale procedimento in cui patrocina un imputato detenuto (ad esempio) e la necessità di essere in altro luogo “personalmente” per la costituzione di parte civile, senza che possa – almeno formalmente - essere rinviato il secondo procedimento per legittimo impedimento del difensore. A proposito dell'interpretazione data alle conseguenze dell'omesso rispetto della disposizione di cui al citato art. 101 cpp si è affermata più volte la validità dell'atto di costituzione in quanto la nomina di due difensori effettuata dalla parte civile non è sanzionata né da nullità né da inammissibilità, bensì determina semplicemente la inefficacia della nomina in eccedenza fino a quando la parte non provveda alla revoca del difensore precedente. Ciò secondo una coerente interpretazione degli artt. 100 cpp e 24 disp. att. cpp (per tutte ancora una volta Tribunale di Nola Penale, GM Dr.ssa Diana Bottillo, ordinanza del 07.11.07, in Legittimità tra le altre Cass. pen. sez. III 7/05/1998 n. 5305 Arcieri).

Una diffusa soluzione pratica riposa nel conferimento della procura speciale alla costituzione e alla rappresentanza in giudizio al soggetto (di fatto chi avrebbe più semplicemente svolto l'attività di sostituto processuale) che parteciperà all'udienza di costituzione di parte civile e alla sostituzione dello stesso all'udienza successiva in favore del reale ed effettivo titolare della difesa. Tale alchimia giuridica potrebbe facilmente essere scongiurata da una interpretazione (purtroppo ancora non diffusissima) meno rigorosa di quella recentemente formatasi nella specifica materia tenendo conto delle numerose difficoltà operative che la quotidiana prassi processuale pone in riferimento alla prima udienza dibattimentale. In verità (alla luce di quanto infra riportato) altre soluzioni riposano nella presenza della parte personalmente o nella scissione delle due procure (alla costituzione e alla rappresentanza in giudizio)

Quanto alla prima soluzione di cui si è detto occorre tuttavia soffermare l'attenzione su alcune pronunzie di merito e di legittimità (oggi prevalenti) a proposito della necessità che il nuovo difensore sia anch'egli munito di procura speciale come prescritto dall'art. 100 n 1 cpp (ex plurimis in un caso di nuovo difensore nominato dalla parte civile in sostituzione del primo per il giudizio di appello, senza rilascio di nuova specifica procura speciale la Suprema Corte ha testualmente statuito che “Risulta invece fondata la doglianza - già proposta ma disattesa dal giudice di merito - riguardante l'irritualità della presenza nel giudizio d'appello della parte civile, siccome assistita da un nuovo difensore, diverso da quello nominato in primo grado, non munito di procura speciale come prescritto dall'art. 100 n 1 cpp. La parte civile - giusta il fenomeno della cosiddetta rappresentanza necessaria nel processo penale di cui all'art. 100 cpp - avrebbe dovuto infatti conferire anche al nuovo, e unico, difensore, nominato in sostituzione del primo al quale era stata rilasciata apposita procura speciale, analoga procura.

Ne consegue l'annullamento senza rinvio dell'impugnata sentenza limitatamente alle statuizioni di condanna a favore della parte civile.” Per meglio comprendere le recenti dinamiche evolutive appare opportuna una breve digressione sulla disciplina preesistente in materia. Il cpp ormai abrogato agli artt. 93 e 94 prevedeva che per costituirsi parte civile la po dovesse farne dichiarazione personalmente o per mezzo di procuratore speciale. Tale formalità poteva essere espletata innanzi al cancelliere che assiste all'udienza con atto separato da inserirsi nel processo verbale o – precedentemente - in cancelleria.

Le attività precedentemente riservate alla po personalmente sono state dal nuovo impianto codicistico - per cosciente scelta del Legislatore – traslate anche sul difensore munito di procura speciale. La novella legislativa (L.16/12/1999 n.479) che ha modificato l'art. 122 tende proprio nel senso anzidetto prevedendo il potere per il difensore di autenticare anche la procura quando è lo stesso difensore a essere nominato procuratore speciale. V'è da notare che tra le ipotesi di inammissibilità della costituzione ex art. 78 lett. e) cpp compare l'omessa sottoscrizione del difensore, e non già della parte. Il difensore dovrà, a mente dell'art 78 citato munirsi di procura speciale nelle forme previste dal successivo art. 100 e che è ritenuta di fatto coincidente con quella prevista dall'art.83 cpc Una parte della “confusione” generatasi in materia sembrerebbe dipendere dalla differenza tra le due procure speciali di cui si tratta. Una, quella di cui si è sopra accennato ex art.100 cpp, come richiamata dal disposto dell'art 76 cpp, l'altra quella prevista dall'art. 122 cpp

La procura ex art. 100 sostanzialmente coincide con il concetto di “mandato” difensivo, e conferisce al difensore i noti poteri di assistenza e rappresentanza in giudizio. Tale mandato attribuisce al difensore il potere e la facoltà di compiere e ricevere, nell'interesse della parte rappresentata, tutti gli atti del procedimento che dalla legge non sono a essa espressamente riservati (anche in tale ipotesi è ravvisabile l'analogia con quanto previsto dall'art. 84 del codice di rito civile). Restano esclusi (salvo che non siano espressamente previsti) quindi - sostanzialmente - la rinunzia all'azione, agli atti del giudizio e la rinunzia all'appello.

La procura speciale ex art. 100 cpp conferisce quindi il potere di effettuare la costituzione di parte civile, ovviamente di sottoscriverla, notificarla e depositarla sia essa in cancelleria sia in udienza. La procura prevista dall'art. 122 cpp(secondo una condivisibile impostazione dottrinaria Relazione alla Camera Penale della Spezia del 3 dicembre 1999 citata dell'avv. Francesco Paolo Barbanente – in www.penale.it) è cosa ben diversa da quella prevista e regolata dall'art. 100 e fondamentalmente, sarà necessaria per le ipotesi in cui la parte intenda trasferire ad altra persona la propria legittimazione a effettuare anche gli atti del procedimento che gli siano espressamente riservati (rinunzia all'azione, agli atti del giudizio e la rinunzia a impugnare).

Come rilevato dalla citata dottrina prima dell'intervento riformatore della Legge Carotti la sottoscrizione di tale procura (ex art. 122 cpp) non poteva essere autenticata dal difensore perché, si diceva, conferiva la legitimatio ad processum ovvero “la capacità di essere parte nel rapporto processuale “ (Cass. Sez. Un. 19/05/1999 – 13/07/1999 n. 12/99, come in precedenza Cass. Sez. Un. 18/06/1993) La procura speciale dell'art. 100 cpp conferisce invece un mandato defensionale molto simile a quello previsto nel processo civile, tale da far sì che la parte stia in giudizio con il ministero del proprio difensore. In buona sostanza la procura speciale dell'art. 122 cpp, ora autenticabile anche dal difensore, se a lui conferita, ha la caratteristica e la funzione di attribuire ad altra persona, diversa dalle parti, proprio quel potere di nominare il difensore di cui all'art. 100 cpp, nonché di revocare la costituzione e di impugnare.

La differenza tra il difensore munito di procura speciale ex art. 100 cpp e quello munito anche di procura speciale ex art. 122 cpp sta, dunque, indipendentemente dal potere di autentica, nel fatto che il secondo, a differenza del primo, è legittimato a compiere anche gli atti che la legge riserva alla parte personalmente come la revoca della costituzione e la rinuncia all'impugnazione. Secondo pertanto l'impostazione della dottrina citata (avv. Francesco Paolo Barbanente - aprile 2002 Relazione alla Camera Penale della Spezia del 3 dicembre 1999 cit.) nel nuovo codice la rappresentanza (escluso il potere di revoca e quello d'impugnazione) è stata trasferita dalla procura speciale dell'art. 122 cpp (o meglio da quella che era la procura nell'analogo art. 136 cpp abr.) alla procura speciale dell'attuale art. 100 cpp, restando necessaria la procura dell'art. 122 cpp solo se si vuol conferire anche la facoltà di revoca della costituzione e la facoltà d'impugnazione. (Per l'impostazione dottrinaria espressa si veda: avv. Francesco Paolo Barbanente - aprile 2002 Relazione alla Camera Penale della Spezia del 3 dicembre 1999 - poi integrata con la L. n. 479/99 a opera dell'avv. Francesco Paolo Barbanente, avente come oggetto “Parte civile e procure speciali” – in www.penale.it) Sull'argomento tuttavia la giurisprudenza di merito non sembra essere pacifica. E infatti non mancano le pronunzie volte ad attribuire come a negare il potere di costituzione al sostituto processuale.

Quelle favorevoli a tale evenienza prevedono tuttavia che – per la loro ammissibilità e rilevanza - la procura speciale e la delega a sostituto processuale siano espressamente rilasciate per il compimento dello specifico atto di deposito della costituzione di parte civile (Tribunale di Nola Penale, GMDssa Diana Bottillo, ordinanza del 07.11.07). In ogni caso sempre più spesso ormai la presenza della parte in udienza viene ritenuta “valido escamotage” per superare ogni questione sulla volontà di costituzione e sul conferimento della procura speciale. E infatti la presenza in udienza della parte in fatto elide praticamente ogni difetto formale dovendosi ritenere avanzata personalmente la domanda risarcitoria (pur se ritornando a quanto accadeva in vigenza del codice di rito abrogato).

Con riferimento alla questione relativa al deposito dell'atto di costituzione della parte civile in ipotesi in cui all'udienza siano assenti sia la parte personalmente sia il procuratore speciale e quindi posta in essere dal sostituto processuale - sul rilievo che il sostituto processuale non sarebbe munito dei poteri sostanziali ma solo di quelli inerenti al mandato difensivo – si è affermato che in base a una lettura costituzionalmente orientata del combinato disposto degli artt. 76-78-100-122 cpp in assenza della persona offesa o del danneggiato, il difensore ha il potere di depositare l'atto di costituzione di parte civile, nella duplice veste di difensore al quale è stato conferito il mandato alle liti e, come tale, titolare del potere di rappresentanza processuale, nonché di procuratore speciale, munito del potere sostanziale e dispositivo (legitimatio ad causam) che esercita come delegato, nell'interesse del rappresentato, titolare del diritto personale a esperire l'azione risarcitoria, così come il difensore munito di procura speciale può nominare un sostituto processuale il quale, come disposto dall'art. 102 cpp, esercita i diritti e assume i doveri del difensore.

Secondo l'orientamento più recente della Suprema Corte di Cassazione (Cass. pen. sez. IV, sentenza 13/05/-16/06/2005 n. 22601), il sostituto processuale del difensore nominato procuratore speciale ai fini della costituzione di parte civile, non sarebbe legittimato, in quanto tale, a rappresentare la parte civile anche per quanto concerne il potere di costituirsi e ciò in quanto la nomina del sostituto ai sensi dell'art. 102 cpp attribuisce a costui i poteri attribuiti al difensore con il rilascio del mandato alle liti (rappresentanza processuale), ma non i poteri dispositivi di natura sostanziale o processuale che le parti possono delegare specificamente al difensore con il rilascio della apposita procura (legitimatio ad causam). In altri termini, deve escludersi che al soggetto al quale è attribuito il solo potere di sostituire il difensore nell'esercizio delle attività tecnico-difensive e dei poteri inerenti al mandato alle liti ossia relativamente alla mera rappresentanza processuale, possa sostituire il difensore anche nell'esercizio dei poteri che esulano dall'attività difensiva in senso stretto e che richiedono, in quanto tali, il conferimento di apposita procura speciale da parte del soggetto titolare del diritto dispositivo.

Attenta giurisprudenza non ha però mancato di osservare che la superiore interpretazione fatta propria dalla Suprema Corte non può che afferire chiaramente all'ipotesi del sostituto processuale che ha ricevuto dal difensore esclusivamente il mandato alle liti, ovverosia il solo potere di sostituire il difensore designato meramente ed esclusivamente nell'assistenza tecnica e nella rappresentanza processuale e non invece nel compimento di attività che fuoriescano da quella strettamente defensionale. Al riguardo si evidenzia che, da una lettura sistematica del complesso normativo, alla presentazione in udienza ovvero al deposito in cancelleria dell'atto formale di costituzione di parte civile contenente i requisiti di cui all'art. 78 cpp è abilitato anche il sostituto processuale in virtù dei poteri attribuitigli specificamente a tale scopo nella stessa procura speciale conferita al difensore dalla parte civile. Invero, laddove la procura speciale conferita al difensore dalla parte preveda espressamente, tra l'altro, la facoltà per il difensore di farsi rappresentare a sua volta e di nominare idonei sostituti abilitati anche al compimento di atti dispositivi, deve ritenersi pienamente consentita la presentazione o il deposito dell'atto formale di costituzione di parte civile da parte del sostituto del difensore, investito di poteri sostanziali che esulano da quelli circoscritti alla mera rappresentanza processuale.

E infatti, in tale ipotesi, la procura speciale contiene un autonomo mandato “ad negotia” conferente al difensore e procuratore speciale il potere di nominare a sua volta altri difensori per il compimento di atti dispositivi, di talché, costui, in forza della rappresentanza sostanziale attribuitagli, può validamente rilasciare, a sua volta, in nome del dominus, altre procure speciali (il principio è stato ribadito più volte dalla giurisprudenza di legittimità: in tal senso si veda Cass. civ. sez. I 28/06/2002 n. 9493 n. 55545; circa il potere del sostituto di provvedere al deposito dell'atto di costituzione di parte civile si era già espressa la Suprema Corte con sentenza Cass. pen. sez. V 5/04/1995 Prati).

Sulla necessarietà pertanto della presenza personale del procuratore speciale all'udienza di costituzione pertanto – in conclusione e tenuto conto dell'attuale panorama giurisprudenziale – può affermarsi che pur essendo “processualmente” preferibile (anche se talvolta, e per alcuni reati, decisamente poco opportuno) la presenza della parte, devono altresì ritenersi possibili più soluzioni, l'una il rilascio di procura speciale alla costituzione al soggetto che materialmente presenzierà all'udienza l'altra di cui sopra si è detto (alla rappresentanza in giudizio) al difensore assente che nominerà sostituto processuale il primo, un'altra fondata sulla sopra riferita alchimia della nomina e successiva revoca e nuova nomina badando a che non sfugga il conferimento di procura speciale al nuovo difensore, l'altra – la più “coraggiosa” ma a parere di chi scrive altrettanto corretta, la nomina di sostituto processuale anche ai fini della costituzione purché la procura speciale e la delega a sostituto processuale contengano l'espresso riferimento al compimento dello specifico atto di deposito della costituzione di parte civile, un'ultima – ancora non pacifica ma sempre più condivisa dalla giurisprudenza di merito – riguarda il deposito della costituzione di parte civile in cancelleria da parte del procuratore speciale personalmente e successivamente la delega al sostituto processuale ai soli fini dell'udienza di ammissione a formalità costitutiva già espletata.

Quanto ad altri aspetti problematici della materia di che trattasi appare opportuno rivolgere qualche breve cenno alla possibilità – per la parte civile – di porre ai testi in sede di esame e controesame domande anche al di fuori dal capo di imputazione, possibilità questa preclusa al PM In considerazione degli obiettivi a cui tende (rectius dovrebbe tendere) la presenza della parte civile nel processo penale, ormai da più lustri, la giurisprudenza di legittimità si è mostrata ampiamente tollerante consentendo anche considerevoli “sconfinamenti” purché pertinenti con le finalità risarcitorie della parte. Altro aspetto problematico riguarda l'ammissibilità di produzioni documentali contenute nel fascicolo del difensore che si vorrebbero effettuare in uno con il deposito dell'atto di costituzione di parte civile notificato da depositare in cancelleria all'interno del fascicolo del dibattimento.

Tale questione meriterebbe ben più ampia e cogente trattazione di quella che vi si può dedicare in questa sede. Ad avviso di chi scrive, pur nel rispetto del principio di oralità più volte citato, alla parte civile dovrebbe essere consentito di allegare alla propria costituzione - se operata in cancelleria (e le cancellerie tendono a dare atto della volontà ma a non ricevere il deposito) - tutta la produzione documentale offerta purché strettamente attinente al giudizio di ammissibilità della parte civile senza che sia per ciò vilipeso il principio per cui la prova debba formarsi in dibattimento e proprio giacché - trattandosi di questione afferente all'ammissibilità della parte civile - naturalmente preesiste all'acquisizione documentale in corso di causa.

In altre parole se la parte civile allega i prospetti di calcolo del danno biologico, una serie di referti medici o cartelle cliniche, o ancora perizie tese ad affermare l'entità del danno patito, se non possono, in tale momento processuale, essere acquisiti al fascicolo del dibattimento ai fini della decisione, dovrebbero poter essere depositati per consentire una corretta valutazione del diritto del presunto danneggiato a costituirsi parte civile a fortiori ove si tratti di persona offesa cosiddetta “indiretta” (si pensi ai danni psichici e materiali discendenti dal reato dei falsa testimonianza ove la parte privata è persona offesa, cosiddetta secondaria ); va da sé che la loro acquisizione ai fini della decisione avverrà poi successivamente all'esito dell'esame dei periti e nel corso del dibattimento.

Il problema - pur scarsamente rilevante sotto il profilo giuridico – sembra tuttavia essere di grande utilità pratica. E infatti se è vero che tali documenti possono essere proposti all'udienza di costituzione delle parti, il loro preventivo deposito in cancelleria consentirebbe (piuttosto che vilipendere) l'osservanza proprio della disposizione di cui all'art. 495 n. 3 cpp In tale solco interpretativo si è mossa alcuna giurisprudenza di merito laddove a proposito dell'allegazione di una consulenza di parte alla lista testimoni ha affermato che “È ammissibile ex art. 495 cpp, per quanto come mero documento, la produzione di un elaborato consistente in una consulenza tecnica di parte. Questa infatti, pur non costituendo prova di per sé come ad esempio una perizia dibattimentale è pur sempre idonea fonte di libero convincimento del giudice” (anche in ordine all'ammissibilità del perito indicato in lista, Tribunale di Venezia 22/05/1990).

Ultimo aspetto riguarda l'obbligatorietà della presentazione delle conclusioni a mente del disposto di cui all'art. 523 cpp di guisa che l'omesso deposito delle stesse costituisca revoca tacita della costituzione. Sul punto non sembrano esservi dubbi di sorta, il problema si pone tuttavia per le prassi endoprocedimentali dei tribunali di merito e nei giudizi di appello. Quanto al primo punto sovente si assiste a rinvii per “ultimi due testi della difesa, chiusura istruzione dibattimentale e conclusioni”. Non vi è chi non veda come in tali (estremamente diffuse evenienze) le conclusioni della parte civile non potranno che essere incomplete e spesso anche distanti dal reale esito dell'istruttoria dibattimentale.

E infatti la difesa dell'imputato – ben sapendo che la parte civile sarà costretta a rassegnare le proprie conclusioni per iscritto il giorno prima – potrà riservarsi (come invero sovente accade) una cospicua produzione documentale all'udienza di chiusura dell'istruttoria così impedendo alla parte civile di argomentare nelle conclusioni scritte talvolta su punti decisivi a proposito delle questioni risarcitorie. Quanto all'an debeatur è intuitivo che tali conclusioni non potranno tenere conto dell'esito delle testimonianze dei testi della difesa che saranno sentiti a tale ultima udienza. Il problema appare senza soluzione “giuridica” per quanto facilmente superabile con provvedimenti di opportunità processuale improntati al necessario raccordo e rispetto tra le Parti del processo e l'Autorità Giudicante di guisa da scindere il momento della discussione e presentazione delle conclusioni dall'ultimo movens dell'istruttoria dibattimentale (salvo improcrastinabili ragioni di urgenza connesse a rischio di prescrizione dei reati).

Quanto al giudizio di Appello - dopo lunghe e travagliate oscillazioni giurisprudenziali - sembra essersi affermato un importantissimo e rilevante indirizzo giurisprudenziale che prevede la revoca tacita della costituzione di parte civile nel giudizio di seconde cure in ipotesi di assenza della parte nel giudizio di appello o di mancata presentazione delle conclusioni. E infatti ai sensi dell'art. 82, n. 2 cpp la costituzione di parte civile si intende revocata se la parte non presenta le conclusioni a norma dell'art. 523 cpp In un primo momento la giurisprudenza di merito aveva ritenuto che la norma di cui all'art. 82 cpp riguardasse il solo giudizio di primo grado e per la sua specialità non potesse ritenersi estensibile all'appello (per tutte Corte di Appello di Roma 21 ottobre 1997 in Cassazione Penale 1998, 2151, sul punto anche Cassazione SU 13 dicembre 1995), successivamente tuttavia anche in forza di una corretta interpretazione dell'art. 602 cpp che rinvia espressamente all'art. 523 cpp si è ritenuto che l'assenza della PC nel giudizio di appello o l'omessa presentazione delle conclusioni scritte equivalga a revoca tacita fermo e impregiudicato l'esercizio dell'azione in sede civile.

Altri nodi problematici dell'argomento in commento sono costituiti da aree come i rapporti tra azione civile e azione penale, la possibilità per un avvocato persona offesa di costituirsi parte civile sia come parte sia come difensore di sé stesso e infine l'annosa questione dell'appello della (sola) parte civile. Esigenze di brevità, e pacificità di orientamento in relazione alle singole questioni sopra accennate, impongono il rinvio alle pronunzie maggiormente rappresentative che quanto ai rapporti tra azione civile e azione penale certamente possono riferirsi alla nota sentenza della Consulta del 13 luglio 2007 n. 272, ampiamente ripresa dalla recente Cassazione Sezione Terza penale 26 gennaio 2009 n. 1862.

Quanto alla possibilità dell'avvocato persona offesa di costituirsi parte civile sia come parte sia come difensore di sé stesso ne è stata affermata l'inammissibilità atteso che “ la costituzione di parte civile eseguita dall'avvocato in proprio a mente della disciplina processuale civilistica di cui all'art. 86 cpc risulta incompatibile con il combinato disposto degli artt. 78 comma I e 100 comma I cpp laddove una volta esercitata l'azione civile nel processo penale – alla rappresentanza della persona offesa che agisce per ottenere la condanna dell'imputato al risarcimento del danno patito in conseguenza del reato (la cui sussistenza deve appunto essere accertata nel processo penale), sia applicabile solamente la disciplina del codice di rito penale” [Ordinanza emessa il 2.12.05 dal GUP del Tribunale di Nola dr Alessandro D'Ancona].

Quanto all'ammissibilità dell'appello della parte civile appare opportuno rinviare per la sua chiarezza espositiva alla ormai celebre Sentenza n. 27614 delle SU (ud. 29/03/2007 dep. 12/07/2007). La stessa letta alla luce dei numerosi interventi della Consulta (ex plurimis Ordinanza n. 226 dell'11 giugno 2008) non lascia residuare dubbi a proposito dell'ammissibilità dell'appello della Parte Civile anche dopo l'intervento sull'art. 576 cpp a opera dell'art. 6 della legge n. 46 del 2006. Tale appello - si è più volte affermato - deve passare dall'analisi della penale responsabilità dell'imputato come necessaria e prodromica statuizione per la pronunzia agli effetti della responsabilità civile.

Recentissimamente le Sezioni Unite della Corte di Cassazione Penale, in data 21/12/2017, hanno sancito in maniera definitiva, ponendo fine ad un contrasto durato a lungo, il principio in base al quale unico titolato a costituirsi parte civile sia il procuratore speciale del danneggiato e non anche il sostituto processuale del difensore [1] .

Note

  1. ^ Può costituirsi parte civile solo il procuratore speciale | , su www.studiolegaledesia.com . URL consultato l'11 febbraio 2018 .
Diritto Portale Diritto : accedi alle voci di Wikipedia che trattano di diritto